PPS.MyForum.ro :: XVIII. ISTORIA PSIHOLOGIEI ROMÂNEŞTI

Marya · Administrator

XVIII. ISTORIA PSIHOLOGIEI ROMÂNEŞTI

1.Gândirea psihologică românească în a doua jumătatea secolului al XIX-lea

1.1. Titu Maiorescu (1840-1917)

Titu Miorescu a avut toată viaţa dorinţa de a scrie o psihologie, dar nu a reuşit nicicând să-şi realizeze visul, mărturisind că-l împiedica greutatea naturală de a explica pasiunile. Începuturile activităţii filosofice a lui Maiorescu se desfăşoară sub influenţa lui Herbart care defineşte psihologia ca fiind “ştiinţa raporturilor dintre reprezentări”.
Maiorescu ţine patru cicluri de “prelecţiuni” sub titlul “Cercetări psihologice”, la Iaşi, 1868 şi 1869 şi la Bucureşti, 1880 şi 1882. El respinge concepţiile materialist – vulgare şi tendinţele de a reduce psihologia la fiziologie. Cunoaşterea mecanismelor de funcţionare a creierului, a fiziologiei sistemului nervos, nu este suficientă pentru a înţelege întreaga complexitate şi varietate a vieţii psihice. Adept al metafizicii, Maiorescu s-a interesat mai ales de procesele de cunoaştere, de temperamente, de inteligenţă, hipnotism. 䁅l este printre primii popularizatori ai psihofizicii la noi în ţară.

1.2 – Vasile Conta (1845 – 1882)

Conta a fost promotor al evoluţionismului şi ateismului. În filosofie vine cu “Teoria fatalismului” şi cu o teorie originală asupra ondulaţiunii universale. Studiul său “Teoria fatalismului” este un veritabil manual de psihologie. Multiple date de psihologie se regăsesc şi în lucrările: “Încercări de metafizică”, “Bazele metafizicei” şi “Întăile principii care alcătuiesc lumea”.
Conta arată că “sufletul nu este o secreţiune, ci este o funcţiune, şi tocmai pentru aceea el este nematerial” (“Teoria fatalismului”, 1875). Viaţa psihică nu poate fi confundată cu baza sa experimentală, ea constituie unitatea obiectivului şi a subiectivului sau expresia raportului dintre subiect şi obiect.
În mod original Conta concepe imaginaţia în trei forme: “învigoritoare”, “creativă” şi “inventivă”. Prin imaginaţie învigoritoare Conta înţelege “puterea de a reînvia întipăririle de gradul întâi (imaginile obiectelor externe) minus ajutorul experienţei externe”; prin imaginaţie creativă înţelege “puterea de a croi … imagini care nu corespund cu lucrurile externe”, imagini create prin participarea emoţiilor; imaginaţia inventivă este definită ca “arta de a ajunge un scop”, în activitatea practică, ştiinţifică şi artistică. Conta acordă mare importanţă explicării conştiinţei de sine şi autoobservaţiei retrospective.
Întreaga operă a lui Vasile Conta a adus o contribuţie importantă la crearea premiselor constituirii psihologiei ştiinţifice în România, prin pregătirea unei atmosfere favorabile şi prin consolidarea bazelor teoretice ale acesteia.

1.3. Constantin Leonardescu (1844-1907)

C. Leonardescu este autor al unui manual de psihologie “Psihologia experimentală” – 1878, iar în 1892 scrie “Principii de psihologie”, unde arată că:” sufletul nu poate fi condiţionat de o anumită parte a corpului, ci de unitatea tuturor părţilor sale”. Datele ştiinţei, spune el, dovedesc că sufletul nu este decât un efect “al ciocnirii noastre cu lumea” şi nu un produs supranatural.
Leonardescu defineşte psihologia ca “ştiinţa faptelor psihice sau a stărilor vieţii de relaţiune şi a raporturilor dintre aceste stări”. Conştiinţa este forma cea mai înaltă de reflectare a realităţii, specific umană, “ultimul termen al dezvoltării”, este “partea superioară a activităţii” mentale, “care prin reacţiunea sa dă un aspect cu totul nou vieţii de relaţiune”. (“Principii de psihologie”, p. 198-199).
El este la curent cu toate lucrările mai importante de psihologie şi fiziologie din perioada respectivă, citând adesea autori ca: Secenov, Richet, Ribot, Bain, Wundt, Spencer, Binet ş.a.

2. Psihologia românească în perioada 1890-1920 - Primele laboratoare, primele cursuri de psihologie experientală

Eduard Gruber (1861-1896) reuşeşte, după dramatice dificultăţi, să înfiinţeze primul laborator de psihologie experimentală din România, la Universitatea din Iaşi, la 1 septembrie 1893(aprobarea a dat-o ministrul Take Ionescu). În 1893 începe inițialul curs de psihologie experimentală din România.
Nicolae Vaschide (1874-1907) este marcat hotărâtor de vizita din aprilie-iunie 1895, a lui Alfred Binet. El audiază cursurile psihologului francez, care-i oferă posibilitatea de a lucra ca “ataşat” în laboratorul săi de psihologie de la Sorbona. Vaschide pleacă la Paris în toamna anului 1895 şi lucrează în cele mai importante laboratoare de psihologie din Franţa, colaborând cu A. Binet, H. Pieron, Cl. Vurpas, R. Meunier. Împreună cu H. Pieron publică lucrarea “Technique de psychologie experimentale” 1904, marcând un clipă important al procesului de experimentalizare a psihologiei, o etapă în evoluţia ei spre ştiinţă.
Domeniile mai importante care îl pasionează sunt: psihofiziologia organelor de simţ, psihopatologia, psihologia activităţii mentale morbide, studiază somnul şi visele, problema viselor profetice, valoarea semiologică a viselor, a fenomenelor telepatice. “Le sommeil et les reves” este un studiu aprofundat al somnului şi viselor bazat pe cercetări personale şi realizat prin mijloace ştiinţifice, în cadrul unei concepţii psihologice experimentaliste.
Vaschide este recunoscut ca un savant care a contribuit substanţial la progresul psihologiei experimentale mondiale, C. Rădulescu-Motru declarând că ”Nicolae Vaschide a fost unul dintre cele mai frumoase exemplare ale intelectualităţii româneşti”.
Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957) a fabricat o parte din studii la Paris şi apoi la Leipzig, în laboratorul lui Wundt, trei ani până în 1893 când şi-a luat doctoratul cu teza “Despre dezvolarea teoriei lui Kant asupra cauzalităţii în natură”.
De numele său se leagă fundamentarea teoretică şi metodologică a psihologiei ca ştiinţă autonomă în “Problemele psihologiei” 1898. “Psihologia ştiinţifică, scrie Motru, nu are câtuşi de puţin intenţiunea ca să treacă cu vederea deosebirile dintre legile psihologice şi legile mecanice”; reducerea psihologiei la fiziologie este tot atât de inadmisibilă ca şi reducerea ei la rezultatele dobândite prin introspecţie. Se referă la necesitatea unei “a doua emancipări a psihologiei”, emancipare de fiziologie, ştiinţa care contribuise în cea mai mare mărime la întâia ei emancipare, dar care acum tinde să o înrobească, transformând-o într-un modest capitol al său.
C. Rădulescu-Motru elaborează un sistem filosofic, denumit personalism energetic, situându-se pe poziţii teleologice: “pentru personalismul energetic, personalitatea este o direcţie a energiei”, “personalismul vede în univers o finalitate imanentă cerută de conservarea personalizăţii” (“Personalismul energetic”, 1927, p. 245).
Înfiinţează la Universitatea din Bucureşti laboratorul de psihologie experimentală în 1906.

3. Expansiunea psihologiei în România după primul război mondial

3.1. Şcoala de la Bucureşti

A fost întemeiată de C. Rădulescu – Motru unde ţine debutantul curs românesc de psihologie experimentală (1897-1898) şi înfiinţează în 1906 laboratorul de psihologie experimentală. A înfiinţat şi condus “Revista de filosofie”(1923-1943) şi “Analele de psihologie”(1934-1944). Concepând psihologia c o ştiinţă exactă, el a relevat legătura proceselor psihice cu cele fiziologice, a încurajat creșterea cercetărilor experimentale de laborator şi a luat în consideraţie acţiunea factorilor sociali asupra vieţii psihice.
Mihai Ralea (1896-1964) Începând cu 1942 lucrează la Universitatea din Bucureşti, la catedra de psihologie unde devine elevul lui C Rădulescu-Motru, iar după 1944 devine şeful acestei catedre. Prin cursurile de “Psihologie generală” şi de “Istoria psihologiei” Ralea a stimulat şi a orientat întreaga activitate psihologică din România, a integrat psihologia românească în circuitul mondial. În 1955 a fondat “Revista de Psihologie”, iar în 1948 este membru al Academiei, este primul director al Institutului de Psihologie al Academiei (1956). Ralea este fondatorul Asociaţiei Psihologilor din România, fiind şi întâiul ei preşedinte (1964).
Ralea a fost o personalitate complexă cu înclinaţii apolinice (lucide, raţionale) şi dionisiace, ideile sale psihologice cele mai fecunde sunt în “Explicarea omului” (1946), lucrare fundamentală de antropologie filosofică şi de psihologie a personalităţii. A subliniat capacitatea omului de a-şi depăşi condiţia biologică prin inhibiţie şi autoobstacole, printr-o viaţă pusă în slujba creaţiei de valori. Sensul evoluţiei umane este o continuă desprindere şi eliberare de necesitatea imediată a condiţiilor exterioare. Omul nu se poate smulge din determinismul natural; dar amânându-şi reacţiile, refuzând determinismul vital direct şi imediat, el îl poate “domestici”. El acordă o mare atenţie reliefării unor demarcaţii nete între psihismul animal şi psihismul uman. Dependenţei tiranice a animalului de mediu, caracterului exploziv şi nemijlocit al psihismului animal, dominat de acte instinctive, Ralea îi opune o trăsătură specifică a psihismului uman: aptitudinea de a supune unui proces de frământare şi selecţie reacţiile vitale şi reflexele imediate, de a amâna sau de a suspenda răspunsurile la provocările externe. El va radicaliza diferenţa dintre psihismul animal şi cel uman formulând teza după care animalul se comportă extatic (instinctiv) faţă de mediu, în timp ce omul se comportă ascetic în raport cu impulsurile naturii.
Percepţia este prezentată ca act suspensiv, în opoziţie cu reflexul care este o “descărcare imediată”, implicând un proces de atenţie, de izolare a obiectului.
Atenţia este un fenomen de monoideism, opus distracţiei, perindării caleidoscolice fără finalitate.
Memoria are un rol conservator în organizarea psihică umană, traducând automatismele, obişnuinţele, rutina în conduita omului.
Inteligenţe are o funcţie transformatoare, care înlătură reacţiile stereotipe, oferind în faţa dificultăţilor soluţii inedite.
Analiza voinţei subliniază elementul de “asceză”, de comprimare, de victorie aspra stărilor primare şi a impulsurilor naturale.rale pune în lumină rezistenţa la pantele de facilitate şi la înclinările hedonice pe care o implică voinţa, treapta cea mai înaltă în evoluţia psihismului uman. A voi înseamnă a rezista tentaţiilor, a realiza o anumită libertate în raport cu constrângerea exercitată de sentimente, plăceri, vicii, slăbiciuni. În voinţă procesul de aşteptare în vederea unei rezolvări perfecte se realizează integral. Curba evoluţiei se desemnează de la izbucnire la amânare. În această noţiune de întârziere stă tot specificul său diferenţial în comparaţie cu impulsivitatea nestăpânită a psihismului animal.
Inconştientul “reprezintă mai mult individualitatea noastră organică şi ca atare este lipsit de tendinţe sociale”, el constituie “partea sufletească particulară , individuală din noi, pe îndată ce conştiinţa este o funcţie socială prin care intrăm în relaţie cu alţii”. Ralea defineşte inconştientul ca o regresiune, o cădere dintr-o fază sufletească superioară şi recentă (conştiinţa), într-o stare primitivă şi veche, cădere determinată de oboseala centrilor nervoşi. El distinge în psihismul uman ”două tendinţe perfect opuse”: una progresistă preocupată să dezlege dificultăți noi şi alta conservatoare, menită să repete acţiunile utile, uşoare, neschimbate. Conştiinţa (“funcţia progresistă”) asigură adaptarea la condiţiile noi, inconştientul (“funcţia conservatoare”) are rolul de a păstra experienţele psihice anterioare, automatizate, steriotipizate prin repetare, permițând astfel conştiinţa disponibilă pentru activităţi noi. “Incoştientul trebuie privit ca rezervorul nesecat, care insuflă conştiinţei fragede şi intermitente, seva de viaţă de care are nevoie, acordându-i momente de repaus şi de reorganizare”.
Opere: “Studii de psihologie şi filosofie” (1955), “Istoria psihologiei” (1958), “Introducere în psihologia socială” (postum, 1966).
Gheorghe Zapan (1897- 1976) este unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai psihologiei experimentale româneşti. Savant de formaţie multidisciplinară, a fost fascinat de cursurile de fizică ale lui A. Einstein pe care le-a asimilat cu perseverenţă şi le-a valorificat într-un sens creator pentru psihologie. Astfel, similar “Teoriei relativităţii spaţiului şi timpului fizic "“a lui Einstein, Zapan a elaborat şi verificat experimental o teorie a spaţiului şi timpului psihic (1935), a cărei dezvoltare, perfecţionare şi aplicare l-au preocupat toată viaţa. El dezvoltă o viziune cosmică asupra fenomenelor psihice, originală şi fără pereche în toată literatura mondială. Zapan este întemeietorul unei psihologii universale, a elaborat o teorie a relativităţii psihice care a constituit un model pentru teoriile, ipotezele şi încercările actuale de explicare a posibilităţii existenţei formelor de viaţă psihică conştientă în Univers. Comparând aspecte din fizica relativistă ajunge la concluzia că multe dintre acestea se regăsesc în psihologie astfel: timpul plin (perceput intens şi continuu),spre exemplu reprezentat prin durata unui ton puternic, pare subiectiv, mai redus decât momentul gol, determinat prin două limite acustice; viteza unui corp este percepută ca fiind mai mare în întuneric decât în lumină; un cerc alb pe fond închis la culoare este perceput ca fiind mai mare decât un cerc negru de aceeaşi dimensiune perceput pe un fond alb.
Valoarea ştiinţifică a acestei teorii este dată de universalitatea explicării determinismului în psihologia omului. El a pus bazele ciberneticii calitative pe plan mondial: a dezvoltat o cibernetică a sistemelor calitative, superioară ciberneticii lui Wiener şi Shanon.
Zapan este autorul unor teorii originale şi de mare valoare pentru progresul ştiinţei: teoria relativităţii psihice, teoria orientării şi selecţiei profesionale, teoria factorilor de progres, teoria modelării matematice şi psihologice a activităţilor umane.El a elaborat legea intensităţii, a inventat metoda cunoaşterii şi aprecierii obiective a personalităţii şi a fixat teoria lanţurilor cu legături complete în procesul învăţării.

Alte personalităţi ale psihologiei bucureştene :
Traian Herseni – sociolog şi psiholog, preocupat de probleme fundamentale ca: psihosociologia succesului, sociologia culturii, psihologia interrelaţiilor umane în procesul muncii.
Paul Popescu – Neveanu – pe aproape activitatea didactică, realizează remarcabile cercetări teoretice şi experimetale în mai multe direcţii: inventează conceptul de anticipare operaţională, introduce în psihologie pricipiul reflectării şi constructivismului, instalează creativitatea în cadrul interacţiunii dintre aptitudini şi atitudini, iniţiază conceptul de atitudine creativă. Publică cursul “Tratat de Psihologie Generală”.
Tatiana Slama-Cazacu – realizează interesante cercetări experimentale privind relaţia dintre gândire şi limbaj în ontogeneză, limbaj şi context, comunicarea în procesul muncii.
Ursula Şchiopu – a fost titulara cursului de Psihologia copilului şi a cursului de Psihodiagnoză la catedra de psihologie din Bucureşti. Are numeroase cercetări în domeniul psihologiei vârstelor şi al psihologiei dezvoltării intelectuale.
Mihai Golu – introduce în psihologie conceptul de mare sistem şi stabileşte principiile psihologiei cibernetice. Din 1990 devine Preşedintele Asociaţiei Psihologilor din România.

3.2- Şcoala de la Cluj

Florian Ştefănescu Goangă (1881-1958)- studiază la Bucureşti avându-i ca profesori pe Titu Miorescu şi C. Rădulescu-Motru, îşi continuă studiile în Germania, unde lucrează la Institutul de Psihologie condus de Wundt. Din 1919 ocupă catedra de psihologie de la Universitatea din Cluj, având elevi care vor ajunge psihologi iluştri ca: N. Mărgineanu, Alexandru Roşca, Mihai Beniuc şi D. Tudoran.
Alexandru Roşca – este un psiholog experimentalist care scrie un Tratat de psihologie experimentală. Are cercetări importante în domeniul psihologiei handicapatului, psihologia gândirii şi psihologia creativităţii.
Beniamin Zőrgő – s-a ocupat de modelarea operaţiilor intelectuale, de voinţă şi de psihodiagnoză.

3.3- Şcoala de la Iaşi

Mihai Ralea (1896-1964)- îşi începe activitatea didactică la Iaşi, studiază la Paris şi revine la Universitatea din Iaşi. Din 1938 va fi transferat la Universitatea din Bucureşti. (3vezi şcoala de la Bucureşti).
Vasile Pavelcu (1900 – 1986) – a fost profesor universitar de psihologie la Iaşi. S-a afirmat de tânăr cu lucrări fundamentale în cele mai dificile câmpuri problematice ale psihologiei: caracterele afectivităţii (1937), psihologia personalităţii (1939), conştiinţă şi inconştient (1941). În anii maturităţii Pavelcu reia problematica afectivităţii (“Din viaţa sentimentelor, 1969) şi psihologia personalităţii (1960).
Cea mai importantă lucrare a sa care a atras pe urmă sine întrarea profesorului în Academia Română a fost “Drama psihologiei” (1964), o carte remarcabilă de istorie critică a psihologiei universale. V. Pavelcu va întreprinde şi o profundă analiză critică a utilizării metodelor statistice cantitative , în psihologie (“Problema măsurării în psihologie”, Iaşi, 1943). Între anii 1980 şi 1985 este unul dintre coordonatorii celor patru volume ale tratatului de psihologie care apare sub numele de Sinteze de Psihologie Contemporană, în care va scrie capitolele referitoare la: structura şi orientările personalităţii, afectivitate, creativitate în literatură. Acad. V. Pavelcu va fi coordonatorul volumului de “Psihologie clinică”(1985).

4. Psihanaliza în România

Psihanaliza a traversat trei vârste în ţara noastră (dupa medicul G. Bratescu):
- cea a copilariei (1912-1940);
- cea a îndelungatei nopţi (1940-1989);
- şi, în fine, a vieţii noi ce a început mai târziu 1990.
Cauzele pentru care concepţia psihanalitică a întâmpinat rezistenţe în Romania ar fi următoarele: sorgintea noastră latină, caracterizată printr-o “vocaţie apolinică” şi un “compromis pacificator” între extreme, ce distonează cu esenţa şi intenţiile declarate ale psihanalizei de a escava umbrele şi stridentele naturii umane; aparenţa predominant ortodoxă a românilor, în virtutea căreia ei şi-au exersat, până la interiorizare , o anumită toleranţă faţă de excesele şi tentaţiile lumii, toleranţă ce contravine unei anumite inflexibilitaţi morale, postulate de catolicism (adică de religia pe care psihanaliza se grefează cel mai armonios); carenţe ale deprinderii noastre introspective şi tendinţa de a căuta, mai ales în exterior, cauzele faptelor şi experienţelor în care suntem angrenaţi; proverbiala noastra pudoare, ce ne-a fost inoculată prin forţa tradiţiei şi care ne stimulează o anumită repulsie faţă de pansexualismul freudian.
Evenimentele din decembrie 1989 au modificat din temelii destinul psihanalizei în ţara noastră. Stă mărturie în acest sens nu numai sporirea interesului şi a receptivitaţii generale faţă de această concepţie reformatoare, dar şi instituirea unor pârghii autorizate de pilotare şi satisfacere a acestui interes, ca de pilda infiinţarea Societaţii Psihanalitice Romane în februarie 1990, cu un comitet director compus exclusiv din psihologi, apariţia unor periodice cu profil psihanalitic, cum ar fi “Psihanaliza”, revistă trimestriala apărută cu sprijinul Editurii “Trei”.
In Romania, psihanaliza inaintează cu paşi mici, dar siguri. Psihanaliştii români, deocamdată puţini la număr, au o misiune grea. Ei trebuie să demoleze prejudecăţile exterioare, dar şi propriile ziduri, inhibiţii, complexe, animozităţi şi tendinţe rivale, care ţin de natura umană sau poate doar de începuturi. Se află cu certitudine, atâta de semănat pe ogorul psihanalizei din Romania, încât este loc pentrru toţi cei de astăzi, dar şi pentru cei mulţi ce vor veni în viitor.